duminică, 20 februarie 2022

JEAN VIGO / RENÉ CLAIR / JULIEN DUVIVIER // Filmul francez din anii '30

 ook

LE FILM FRANÇAIS

A PROPOS DE NICE – SOUS LES TOITS DE PARIS – ALLÔ BERLIN, ICI PARIS – PARIS-BÉGUIN


Parce que la mémoire collective est vite saturée, elle ne peut retenir, d’une époque ou d’un style, que cinq ou six noms. C’est un phénomène profondément injuste, puisqu’il privilégie les signatures que le souvenir a retenu dans sa passoire, mais il répond à un penchant naturel de l’esprit. Le but de cette série de publications sur les films français des années 1930 est justement de faire échec à cette mécanique qui tend à privilégier, au delà de toute mesure, des films excellents, mais qui rejette au fond de la nuit des dizaines d’autres films dont rien ne prouve qu’ils ne soient pas d’une émotion, d’une poésie ou d’une surprise comparables.

A PROPOS DE NICE – JEAN VIGO (1930)

Le travail de Jean Vigo et de Boris Kaufman est double : d’abord, montrer la ville de Nice, ensuite, désigner la prise de vue et le montage comme des manipulations, qui se font avec des instruments, des machines. Situé au confluent de deux avant-gardes, soviétique et surréaliste, A Propos de Nice montre comment on peut aller vers un cinéma social, vers ce que Vigo appelle « le point de vue documenté »… Il dit : « L’appareil de prise de vues sera braqué sur ce qui doit être considéré comme un document et qui sera interprété, au montage, en tant que document. » (Conférence du 14 juin 1930.) Manifestement, le tournage du film s’est effectué d’une manière spontanée, sans découpage bien précis, et c’est le montage qui a été un travail de construction, d’écriture, et par conséquent de pure manipulation. Le film repose sur une double antinomie, tant au niveau du contenu que de la forme. Nice-ville des oisifs/Nice-ville du travail. Anormal ! Normal. Ainsi, le film s’articule-t-il autour de cette contradiction : des plans purement documentaires, à hauteur d’homme, avec des mouvements de caméra normaux (accompagnement ou description), s’opposent à des panoramiques en arcades, des contre-plongées accentuées, des truquages en série, des glissements de sens, des oppositions brutales.

De cette dualité découle un style en coup de poing. D’une manière générale, presque tous les effets accentués manifestent une technique paradoxale et sont réservés à la classe oisive. La caméra s’affole devant les arcades d’un grand hôtel, anime des petites scènes du Casino avec des marionnettes, arrête et substitue les robes d’un mannequin jusqu’à la nudité, change une chaussure cirée en pied nu, noircit instantanément un baigneur, accélère un enterrement, ralentit des danseurs frivoles, juxtapose une coquette et une autruche, alors qu’elle devient « normale » en décrivant la classe laborieuse: dans le vieux Nice, la description de la rue est sobre, austère et les derniers plans (visages d’ouvriers et cheminées d’usine) contiennent une menace muette. Dans ce film, nous voyons à l’œuvre un travail pratique (la destruction de la transparence d’un certain cinéma muet) et un travail théorique (on y montre que la prise de vue et le montage ne sont pas innocents, qu’ils livrent le sens). Parmi les multiples aspects de la réalité objective, Vigo choisit ceux que son point de vue subjectif et partisan considère comme signifiants. Aussi, A Propos de Nice est-il un des premiers films politiques français. [Paul-Louis Martin – Les Français et leur cinéma (1930-1949) – Deuxième cinécure (en collaboration avec la Cinémathèque de Toulouse )- Maison de la Culture de Créteil – Eric Losfeld (1973)]


SOUS LES TOITS DE PARIS – RENÉ CLAIR (1930)

Il est juste que le premier « vrai » film sonore et parlant du cinéma français inaugure une Cinécure consacrée aux premiers dix ans de celui-ci. Clair y réinvente le fameux manifeste soviétique sur le contrepoint audio-visuel et la non-coïncidence. Mais dans ce dialogue fécond – où l’on a abusivement voulu voir un règlement de comptes – entre l’image et le son, le film muet et le film parlant, Clair installe une dimension personnelle : la nostalgie. Sous les Toits de Paris, eût dit Mallarmé, est « le tombeau du cinéma muet »Sous les Toits de Paris a d’ailleurs longtemps fait figure, aux yeux mêmes de « clairiens » inconditionnels, de film aride, lent, embarrassé et pour tout dire ennuyeux. C’était la rançon sans doute de sa nouveauté. Je parierais fort que, devant un public d’aujourd’hui, ce film doive retrouver sa modernité perdue. On a dit aussi : les Américains surent intégrer sans conflit, tout naturellement, la parole dans leur cinéma. Pourquoi donc tant de chichis chez René Clair ? (mais les Soviétiques ? et Chaplin ?) On oubliait que dans ses films muets Clair n’utilise pas non plus l’image naturellement. Il la plie d’emblée à une manière, à un style – cérébral, volontaire, guindé, tout ce qu’on voudra – mais il l’y plie. Entre le cinéma plus ou moins naturel, plus ou moins spontané des Américains, pour ne citer qu’eux, et le sien, il y a l’espace de deux avant-gardes.

La merveille, avec Sous les Toits, c’est qu’une recherche, une fantaisie toutes personnelles, cristallisent en vision du monde, en une mythologie vaguement documentaire mais dont la poésie assume l’authenticité. On invoquerait Chagall s’il était moins solide et moins charnel. Utrillo, lisse et lumineux, convient mieux. Car il y a beaucoup de choses derrière les façades apparemment minces de Sous les Toits de Paris : tout un passé « cinéphilique », comme on dirait aujourd’hui, tout un univers, naturalisé français, de mélodrames américains, italiens et – c’est le plus curieux – allemands. Ces plans de pieds, de chaussures, de pavés, de ruisseaux, cette façon de réduire un personnage à sa marche, ces coins d’escaliers, ces mansardes, ces bastringues, ces boulevards de ceinture, tout cela – qui hantera encore et Feyder, et Duvivier et Carné, vient du Kammerspiel et du « réalisme » allemands. Mais, avec l’aide précieuse de Meerson et de Périnal, Clair dépouille la Ville, réelle et mythique, de ses ombres et de ses maléfices, n’en gardant que la légende radieuse, une magie blanche. Le fait est significatif que les auteurs d’un des rares films consacrés à la destruction des Halles de Baltard, pour dénoncer cette atteinte portée à l' »âme » d’une ville, n’aient pas su trouver autre chose qu’une référence émouvante et belle aux toits du Paris de Clair. En son temps, entre autres reproches, Sous les Toits de Paris encourut celui-ci : le film divise son public en catégories. Il y a ceux qui marchent, prenant le film au mot ; ceux qui reconnaissent en lui une récupération parodique, sentimentale et nostalgique ; ceux qui restent le cul entre ces deux attitudes. Lesquels sont mystifiés ? – Personne, ou les derniers peut-être. Puisque nous avons tous eu notre cœur de midinette – et c’est sans aucun doute une noblesse – pourquoi donc Clair ne pourrait-il nous le restituer dans sa dignité ? [Barthélemy Amengual – Les Français et leur cinéma (1930-1949) – Deuxième cinécure (en collaboration avec la Cinémathèque de Toulouse) – Maison de la Culture de Créteil – Eric Losfeld (1973)]


ALLÔ BERLIN, ICI PARIS – JULIEN DUVIVIER (1931)

Ce n’est pas un film méconnu, c’est un film tombé dans l’oubli. Inexplicablement. On peut penser que le renom des productions de René Clair a relégué dans l’ombre une réalisation qui, au début du parlant, posait, pour les résoudre en s’amusant, un certain nombre de problèmes qui inquiétaient à l’époque les metteurs en scène les plus chevronnés. L’action se déroule alternativement en Allemagne et en France et exploite avec brio le fait que les héros berlinois et les héroïnes parisiennes parlent chacun sa langue, assez astucieusement pour que le spectateur comprît tout de suite de quoi il retourne. Cela peut paraître simplet aujourd’hui, ce l’était beaucoup moins en 1931 et Julien Duvivier fut un des cinéastes qui s’accommodèrent le mieux du parlant. Tout de suite, il sut le maîtriser. David Golder tourné l’année précédente l’avait démontré ; La Tête d’un Homme le confirme. Allô Berlin, Ici Paris, en plus de ses qualités propres innovait au niveau des co-productions internationales. Le jour de la première, les applaudissements s’élevèrent aussi bien dans la salle berlinoise que dans la salle parisienne, et, de nos jours, le film garde toute son importance, tempérée par la gentillesse de son sujet et par le traitement qui en a été fait.

La critique d’alors approuva sans réserves cet essai : « On ne s’étonnera pas qu’Allô Berlin… se classe un jour dans le répertoire durable. C’est un des ouvrages de l’ère parlante qui doit être vu plusieurs fois. Les teintes obtenus par certains éclairages, des clairs-obscurs, les figures des personnages intermittents qui ne font que passer donnent une couleur particulière, une expression générale curieuse à ce film qui ne procède que d’une école, l’école cinématographique. Sans doute y a-t-on profité des leçons des devanciers, mais sans imiter servilement qui que ce soit. Ce qui contribue à la valeur d’Allô Berlin… c’est l’égalité de ton : unité de ton, diversité de faits et d’expressions, mouvements continus en harmonie avec le sujet, acteurs excellents, tous serviteurs d’un film qui est un bloc. Du cinéma. Et amusant. » C’est Jean Renoir qui a écrit un jour le plus bel hommage qu’on puisse rendre à Duvivier : « Si j’étais architecte et que j’aie à édifier un palais du cinéma, je surmonterais l’entrée de cet édifice d’une statue de Duvivier. Duvivier est un point de départ vers une manière de raconter une histoire avec une caméra qui est, à proprement parler, le style contemporain. Puisse son influence demeurer. Elle contribuera à conserver à notre métier la dignité professionnelle sans laquelle il n’existe pas de grande civilisation. » [Raymond Chirat – Les Français et leur cinéma (1930-1949) – Deuxième cinécure (en collaboration avec la Cinémathèque de Toulouse) – Maison de la Culture de Créteil – Eric Losfeld (1973)]


PARIS-BÉGUIN – AUGUSTO GENINA (1931)

Augusto Genina sur une petite photo : l’italien type, le cheveu de jais, l’œil d’anthracite laissant filtrer un regard frisé, malin, et le chapeau melon qui ne se prend pas trop au sérieux. Dans les années 1930. il avait déjà dix-sept ans de cinéma derrière lui. Et à parcourir encore une bonne vingtaine d’années. Avec son air sceptique et roublard, il savait accommoder les concessions – parfois les pires – avec un formalisme de bon aloi, et tourna éperdument, sinon voluptueusement, dans les studios de Berlin ou de Paris. Paris-Béguin est un avatar français, où la malice et la maestria de l’auteur trouvèrent à s’employer. Quoi de mieux à tourner au début du parlant qu’une histoire de music-hall ? Que faisaient d’autre nos maîtres les américains ? Et si, pour lier la sauce, on introduit comme ingrédients quelques marlous, comme on disait alors, la partie est à moitié gagnée, le cinéma français adorant s’encanailler, c’est bien connu. De plus, le romancier Carco qui célébrait si bien les amours de Fernande et de Julot, dans un décor de guinguette et au son de l’accordéon, se chargeait de l’aventure. Succès assuré. Pour bien montrer qu’on est dans le vent, il suffit de choisir avec suffisamment de flair de jeunes vedettes, de miser sur elles, de les pousser dans la carrière: ainsi de Gabin et de Fernandel. Le rusé Genina misait aussi sur Jane Marnac, chérie à la scène, adulée au music-hall, qui avait paru fugitivement ,sur les écrans muets. Le calcul échoua à demi, car on ne revit plus la vedette, aspirée par une destinée bourgeoise et confortable. En tous cas le film fut bien accueilli par la critique qui vante – ô stupeur – son originalité : Lucien Wahl écrivait dans « Pour Vous » : « C’est un sujet presque pirandellien, bien peu public. Dans son essence, on n’a fait nulle concession au goût ordinaire, il ne s’y trouve presque rien qui puisse plaire au public (…) le sujet se forme sous les yeux des spectateurs admis à contempler le mécanisme d’une création ». Tour de force ou tour de passe-passe de l’astucieux italien qui, à partir de recettes réchauffées, servait un plat savoureux.

Cet opportunisme habile ne le quitta jamais : A la gloire des colonisateurs mussoliniens, il adapta L’Escadron Blanc, il célèbre ensuite Le Siège de l’Alcazar vu du côté franquiste, réussit un habile Tino Rossi avec Naples au Baiser de Feu, sonna les trompettes de la victoire italienne avec Bengazi, et toute guerre finie et toute honte bue, célébra dans le style néo-réaliste alors triomphant les vertus d’une petite sainte dans Ciel sur les Marais. Tout compte fait, il vaut mieux se souvenir des exercices de calligraphie de sa jeunesse comme Addio Giovinezza et se rappeler que Louise Brooks illuminait son premier parlant : Prix de Beauté[Raymond Chirat – Les Français et leur cinéma (1930-1949) – Deuxième cinécure (en collaboration avec la Cinémathèque de Toulouse) – Maison de la Culture de Créteil – Eric Losfeld (1973)]


Prochainement, d’autres publications permettront de re-découvrir des perles du film français des années 1930 : RemousMerlusseLa Mort en fuiteClaudine à l’écoleL’EntraîneuseLa Route enchantée


La véritable carrière de Julien Duvivier débute en 1930. Et pourtant, à cette date, il est déjà l’auteur de dix-sept films, réalisés entre 1919 et 1929. Mais rien, dans cette production trop abondante, ne le distingue des nombreux faiseurs, qui, au même moment, travaillaient comme lui, en série…

René Clair a donné au cinéma quelques chefs-d’œuvre inoubliables, réussissant ainsi à décrire, à travers ses narrations visuelles, l’esprit de toute une époque. Quand René Clair réalisa en 1930 Sous les toits de Paris, son premier film parlant, il jouissait déjà d’une notoriété internationale grâce à ses films muets Entr’acte (1924) et Un Chapeau de paille d’Italie (1927).

L’œuvre de Jean Vigo se réduit à quatre films ; elle est pourtant d’une telle nouveauté, face à la production du cinéma français des années 30, qu’elle fait de son auteur un maître, mais aussi un précurseur.


luni, 14 februarie 2022

3 ecranizari dupa Jane Austen: Rațiune și simțire,1995 / Emma, 1996 / Mandrie si prejudecata,1995

 





Rațiune și simțire (film)

Sari la navigareSari la căutare
Sense and Sensibility
Sense and sensibility.jpg
Rating.gif
Titlu originalSense and Sensibility
Gendramă
film de dragoste
film de comedie
film bazat pe un roman[*]  Modificați la Wikidata
RegizorAng Lee
ScenaristEmma Thompson
Bazat peSense and Sensibility de
Jane Austen
ProducătorLindsay Doran
DistribuitorColumbia Pictures
Studio
Director de imagineMichael Coulter
MontajTim Squyres
MuzicaPatrick Doyle
Distribuție
Premiera13 decembrie 1995 (Statele Unite)
Durata136 minute[1]
ȚaraStatele Unite[2][3]
Filmat înDevon
Salisbury
South Somerset
Greenwich  Modificați la Wikidata
Locul acțiuniiAnglia
Devon[4]
Londra[4]  Modificați la Wikidata
Limba originalăengleză
PremiiUrsul de aur
Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat
National Board of Review: Top Ten Films
National Board of Review Award for Best Film[*]  Modificați la Wikidata
NominalizăriPremiul Oscar pentru cea mai bună actriță în rol secundar
Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță
Premiul Oscar pentru cea mai bună imagine
Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu adaptat
Premiul Oscar pentru cele mai bune costume
Premiul Oscar pentru cel mai bun film
Premiul Oscar pentru cea mai bună muzică de film[*]  Modificați la Wikidata
Buget16 milioane $
Încasări134.993.774 $

Sense and Sensibility este un film american din 1995 regizat de Ang Lee și bazat pe romanul cu același nume de Jane Austen. Actrița Emma Thompson a scris scenariul și a jucat rolul Elinor Dashwood, în timp ce Kate Winslet a jucat rolul surorii mai mici a lui Elinor, Marianne. Povestea urmărește viața surorilor Dashwood, care sunt obligate să caute securitate financiară prin căsătorie. Actorii Hugh Grant și Alan Rickman joacă rolurile pețitorilor lor. Filmul a fost lansat la 13 decembrie 1995 în Statele Unite.

Synopsis

Pe patul de moarte, domnul Dashwood îi spune fiului său din prima căsătorie, John, să aibă grijă de cea de-a doua soție și de cele trei fiice ale sale, Elinor, Marianne și Margaret, deoarece, conform legii, ele nu vor moșteni nimic. Lacoma și snoaba soție a lui John, Fanny, îl convinge să nu lase practic nici un ban surorilor sale vitrege. John și Fanny se instalează imediat în marea casă, forțând doamnele Dashwood să caute o nouă casă. Fanny îi invită pe fratele ei, Edward Ferrars, să stea cu ei. Între Elinor și Edward se formează curând o prietenie strânsă, dar Fanny îi spune doamnei Dashwood că Edward va fi dezmoștenit dacă se va căsători cu cineva fără bani.

Sir John Middleton, un văr al văduvei Dashwood, îi oferă o mică căsuță de pe moșia lui, Barton Park din Devonshire. Ea și fiicele ei se mută acolo și sunt oaspeți frecvenți la Barton Park. Fetele Dashwood îl întâlnesc cu colonelul Brandon, care se îndrăgostește la prima vedere de Marianne. Cu toate acestea, Marianne îl consideră un burlac bătrân, incapabil să simtă sau să inspire dragoste.

Într-o după-amiază, Marianne face o plimbare cu Margaret, alunecă și cade după ce este prinsă de ploaie. Ea este adusă acasă de frumosul John Willoughby, de care Marianne se îndrăgostește. Ei petrec mult timp împreună, însă în dimineața în care ea așteapta să fie cerută în căsătorie, el pleacă în grabă la Londra.

Soacra lui Sir John, doamna Jennings, își invită fiica și pe ginerele ei, domnul și doamna Palmer, să o viziteze la Barton Park. Ei o aduc și pe Lucy Steele, o nobilă scăpătată. Lucy îi mărturisește lui Elinor că ea și Edward s-au logodit în secret cu cinci ani în urmă, ruinând speranțele lui Elinor de a avea un viitor cu Edward. Doamna Jennings le invită la Londra pe Lucy, Elinor și Marianne, unde îl întâlnesc pe Willoughby la un bal. El se simte inconfortabil când o vede pe Marianne și ea află curând și de ce: Willoughby s-a logodit cu domnișoara Gray, care este extrem de bogată. Marianne este de neconsolat. Colonelul Brandon îi mărturisește lui Elinor că Willoughby a sedus-o și abandonat-o pe pupila lui, Beth, fiica nelegitimă a iubirii sale din tinerețe, Eliza. Când mătușa și binefăcătoarea lui Willoughby, Lady Allen, a aflat de comportamentul său, l-a dezmoștenit și astfel el a ales să se căsătorească pentru bani.

Lucy este invitată să stea cu John și Fanny, ca o modalitate pentru Fanny de a evita să invite surorile Dashwood să îi viziteze. Lucy, crezând în mod fals că este prietenă cu Fanny, îi mărturisește logodna clandestină cu Edward și este dată afară din casă. Mama lui Edward cere ca logodna să fie ruptă. Când el refuză, ea îl dezmoștenește pe Edward și lasă averea fiului ei mai mic, Robert. Colonelul Brandon îi oferă lui Edward parohia de pe proprietatea lui, arătând simpatie față de nefericitul dat onorabilul Edward.

În drum spre casă, spre Devonshire, Elinor și Marianne se opresc noaptea la conacul familiei Palmer, care locuiesc la cinci mile și jumătate de proprietatea lui Willoughby. Marianne nu poate rezista să nu vadă proprietatea însă se îmbolnăvește grav fiind prinsă de o ploaie torențială. Colonelul Brandon o găsește în ploaie și o aduce acasă. Elinor rămâne lângă ea până când se recuperează, iar surorile se întorc acasă. Colonelul Brandon și Marianne încep să-și petreacă timpul împreună, Marianne arătându-și aprecierea față de el. Ea recunoaște în fața lui Elinor că, deși Willoughby o alesese, nu mai era convinsă că dragostea ar fi fost suficientă pentru a-l face fericit.

Curând, fetele Dashwoods află că Miss Steele a devenit doamna Ferrars și presupun că ea s-a căsătorit cu Edward. Mai târziu, când Edward le vizitează, ele află că domnișoara Steele l-a părăsit în mod neașteptat în favoarea fratelui său Robert, iar Edward este astfel liber. Edward o cere de soție pe Elinor. Edward devine vicar, sub patronajul colonelului Brandon, care se căsătorește cu Marianne. Willoughby este văzut uitându-se la nunta lor de la distanță, și apoi pleacă.

Producție

Angajarea lui Lee

Regizorul taiwanez Ang Lee a fost angajat ca urmare a activității sale în filmul de comedie din 1993, The Wedding Banquet, pe care el l-a co-scris, produs și regizat. Nu era familiarizat cu Jane Austen.[5] Doran a simțit că filmele lui Lee, care zugrăveau relații de familie complexe în contextul unei comedii sociale, se potriveau cu subiectele lui Austen.[6] Ea și-a reamintit: "Ideea unui regizor străin a fost atrăgătoare din punct de vedere intelectual, chiar dacă era foarte înfricoșător să ai pe cineva care nu vorbea engleza nativ".[7] Producătorul i-a trimis lui Lee scenariul scris de Thompson, la care el a răspuns că este "interesat cu prudență".[8] Au fost intervievați cincisprezece regizori, dar, potrivit lui Doran, Lee a fost unul dintre puținii care au recunoscut umorul lui Austen; el le-a spus că dorește ca filmul să "frângă atât de rău inimile oamenilor încât să-și revină abia după două luni".[8]

"În unele privințe, probabil știu că lumea secolului al XIX-lea este mai bună decât cea de astăzi, deoarece am crescut cu un picior încă în acea societate feudală. Desigur, simțul umorului, decorurile, codul social sunt diferite. Dar esența represiunii sociale împotriva voinței libere - am crescut cu asta"

— Ang Lee[8]

De la început, Doran dorea ca Sense and Sensibility să farmece atât nucleul de bază a austeniștilor de la Austen, cât și pe telespectatorii tineri atrași de comediile romantice.[9] Ea a simțit că implicarea lui Lee va împiedica filmul să devină "doar un mic film englezesc", vizionat doar de publicul local, în loc să fie vizionat de lumea întreagă.[10] Lee a spus,

"M-am gândit că erau nebuni: am crescut în Taiwan, ce știu eu despre Anglia secolului al XIX-lea? Aproape la jumătatea scenariului am început să înțeleg de ce m-au ales. În filmele mele am încercat să amestec satira cu drama de familie. Mi-am dat seama că de-a lungul timpului încercam să o fac pe Jane Austen fără să știu asta. Jane Austen a fost destinul meu. Tocmai trebuia să depășesc bariera culturală."[7]

Deoarece Thompson și Doran lucraseră atât de mult timp la scenariu, Lee se descria la vremea respectivă ca "regizor de închiriat", deoarece nu era sigur de rolul și poziția lui.[11] A petrecut șase luni în Anglia "învațând cum să facă acest film, cum să facă un film de epocă, din punct de vedere cultural ... și cum să se adapteze marii industrii a filmului".[11]

Distribuție

Hugh Grant, care a lucrat cu Thompson în câteva filme, a fost prima ei opțiune pentru rolul Edward Ferrars.[12]

Inițial, Thompson a sperat că Doran va distribui surorile Natasha și Joely Richardson ca Elinor și Marianne Dashwood. Lee și Columbia au vrut-o pe Thompson, acum o "mare stea de cinema", după succesul rolului ei în filmul Howards End din 1992, pentru a o juca pe Elinor. Actrița a răspuns că, la vârsta de treizeci și cinci de ani, era prea bătrână pentru personajul de 19 ani. Lee a sugerat ca vârsta lui Elinor să fie schimbată la douăzeci și șapte.[6][13] Thompson a fost de acord, mai târziu afirmând că era "disperată să intre într-un corset și să joace și să nu se mai gândească la rol ca la un scenariu".[12]

Procesul formal de distribuție a început în februarie 1995,[14] deși unii actori s-au întâlnit cu Thompson în anul precedent pentru a o ajuta să conceptualizeze scenariul.[15] În cele din urmă Lee a distribuit toate rolurile cu excepția unuia: Hugh Grant (ca Edward Ferrars), Robert Hardy (ca Sir John Middleton), Harriet Walter (ca Fanny Ferrars Dashwood), Imelda Staunton (ca Charlotte Jennings Palmer) și Hugh Laurie (ca Mr. Palmer).[14] Amanda Root lucrase de asemenea cu Thompson la scenariu, dar se angajaseră deja să joace rolul principal în filmul Persuasion din 1995.[12] Comentând despre distribuirea lui Laurie, pe care ea îl cunoștea de ani de zile,[16] Thompson a spus: "Nu există nimeni altcineva pe planetă care să surprindă dezamăgirea domnului Palmer atât de perfect și să o facă în mod amuzant."[17]

Thompson a scris rolul Edward Ferrars gândindu-se la Grant[18] și el a acceptat să primească un salariu mai mic, în conformitate cu bugetul filmului.[6] Grant a numit scenariul ei "genial", explicând: "Am fost întotdeauna un filistin în legătură cu Jane Austen și cred că scenariul Emmei este de departe mai bun decât cartea și mult mai amuzant".[19] Distribuirea lui Grant a fost criticată de Societatea Jane Austen din America de Nord (JASNA), ai cărei reprezentanți au spus că era prea frumos pentru rol.[7] Actrița Kate Winslet intenționa inițial să facă audiții pentru rolul Marianne, dar lui Lee nu i-a plăcut cum a jucat în drama din 1994 Heavenly Creatures. Thompson a spus mai târziu că Winslet, care avea numai 19 ani, s-a apropiat de partea "energică și deschisă, realistă, inteligentă și extraordinar de distractivă".[20] Rolul a ajutat-o pe Winslet să devină recunoscută ca o actriță semnificativă.[6]

În film a apărut și Alan Rickman, care l-a portretizat pe colonelul Brandon. Thompson a fost încântată de faptul că Rickman putea să exprime "dulceața extraordinară a naturii sale", el jucând în alte filme "personaje machiavelice foarte eficient".[21] Greg Wise a fost distribuit în rolul ceiluilalt personaj interesat romantic de Marianne, John Willoughby, rolul său cel mai ănsemnat până acum.[22][23] Emilie François, în vârstă de 12 ani, care a jucat rolul Margaret Dashwood, a fost unul dintre ultimii oameni distribuiți în producție ea nu avea experiență profesională.[24] Thompson a lăudat-o pe tânără actriță în jurnalele sale de producție "Emilie are o inteligență nativă care inspiră desfășurare acțiunii – ea stimulează spontaneitate în noi toți doar prin faptul că am fost acolo".[25] Alți membri ai castingului au inclus pe: Gemma Jones ca doamna Dashwood, James Fleet ca John Dashwood, Elizabeth Spriggs ca doamna Jennings, Imogen Stubbs ca Lucy Steele, Richard Lumsden ca Robert Ferrars, Tom Wilkinson ca domnul Dashwood și Lone Vidahl ca Miss Grey.[26]

=====================================================================

Emma, l'entremetteuse

Emma, l'entremetteuse
Titre québécoisEmma
Titre originalEmma
RéalisationDouglas McGrath
ScénarioDouglas McGrath d'après le roman de Jane Austen
Acteurs principaux

Gwyneth Paltrow
Jeremy Northam
Alan Cumming

Pays de productionDrapeau des États-Unis États-Unis
Drapeau du Royaume-Uni Royaume-Uni
GenreComédie dramatique
Durée115 minutes
Sortie1996

Emma, l'entremetteuse (Emma) est un film américano-britannique de Douglas McGrath sorti en 1996, tiré du roman Emma, de Jane Austen, situé dans l'Angleterre georgienne.

Synopsis

Emma Woodhouse (Gwyneth Paltrow) est une jeune, jolie et riche aristocrate qui vit dans une petite ville d'Angleterre avec son père (Denys Hawthorne), au début du xixe siècle. Égocentrique mais dotée d'un bon cœur, la jeune femme rencontre Harriet Smith (Toni Collette), une jeune fille de condition modeste. Les deux femmes sympathisent et Emma prend immédiatement Harriet sous son aile. Décidée à lui trouver un mari, elle s'entête à lui présenter des hommes qui ne sont pas de son rang. En même temps, elle se montre hautaine avec d'autres personnes de son entourage. Son père, hypocondriaque, ne l'aide pas à se remettre en question. Sa rencontre avec un certain Franck Churchill (Ewan McGregor) va conforter la jeune femme dans son comportement.

Fort heureusement pour Emma, un ami de longue date, Mr. Knightley (Jeremy Northam) ne l'épargne pas. Grâce à ses remarques, il va faire prendre conscience à Emma de ses erreurs. Voulant bien faire, cette dernière va essayer de jeter son amie Harriet dans les bras de Mr. Knightley, avant de réaliser qu'elle est amoureuse de son ami.

=============================================================================

Mândrie și prejudecăți (mini-serie, 1995)


Mândrie și prejudecată
Descrierea acestei imagini, comentată și mai jos
Luckington Court este Longbourn , casa familiei Bennet
Titlul originalMândria și prejudecățile lui Jane Austen

RealizareSimon Langton (regizor)
Andrew Davies (scenariu)
ProducțieSue birtwistle
Personaje principaleColin Firth
Jennifer Ehle
Benjamin Whitrow
Alison Steadman
Susannah Harker
Julia Sawalha
Crispin Bonham-Carter
Barbara Leigh-Hunt
Adrian Lukis
David Bamber
Joanna David
MuzicăCarl Davis
Tara de origineSteag: Regatul Unit Regatul Unit
canal originalBBC One
Nb. episoade6
Durată50 de minute fiecare
Dif. original - 

Pride and Prejudice ( Pride and Prejudice ) este o miniserie britanică din șase episoade de 50 de minute, produsă de Sue Birtwistle și regizată de Simon Langton pe scenariul lui Andrew Davies din romanul omonim de Jane Austen . Difuzat pentru prima dată între 24 septembrie șipe BBC One , apoi de la 14 lape A&E Network din Statele Unite , în trei episoade duble de 90 de minute, a fost publicat rapid pe videocasetă , apoi pe DVD și în cele din urmă pe Blu-Ray . ÎnArte inaugurează cu această mini-serie un ciclu dedicat Jane Austen .

Această adaptare, care se dorește a fi foarte fidelă operei, plină de umor și vitalitate, a permis multor telespectatori să descopere că Jane Austen nu este doar o „scriitoare școlară” și a redobândit interesul pentru romanele sale. Un serial de cult din Marea Britanie și alte țări ale culturii britanice , a jucat un rol important în cariera lui Colin Firth și a câștigat numeroase premii în 1996, inclusiv BAFTA pentru cea mai bună actriță pentru Jennifer Ehle și un premiu Emmy pentru costume.

Ea se află la originea multor site-uri vorbitoare de limbă engleză dedicate Jane Austen, cum ar fi foarte serioasa Republică Pemberley  ; a crescut audiența pentru site-urile Jane Austen Society  ; este, de asemenea, o sursă a Jurnalului lui Bridget Jones ( Jurnalul lui Bridget Jones ) de Helen Fielding , publicat în 1996 , ceea ce este și mai evident în filmul filmat în care Colin Firth îl interpretează pe Mr. Darcy și a inspirat o nouă formă de „turism austenian” „de care beneficiază National Trust  : vizitarea locațiilor de filmare, precum Lyme Park , pe urmele lui Elizabeth și Darcy .

Vezi articolul integral: https://ro.frwiki.wiki/wiki/Orgueil_et_Pr%C3%A9jug%C3%A9s_(mini-s%C3%A9rie,_1995)

Laurence Olivier (1907-1989)